R.Steiner

"Educatorul este grădinarul care trebuie sa ajute floarea să crească. Nu să-i schimbe specia, nu să-i împrumute propriile idealuri, nu să facă planuri pentru existenţa".

Părintele este imposibil de înlocuit în viaţa unui copil. El este ales de copil şi entităţile responsabile, pe criterii spirituale. Copilul este totdeauna superior spiritual, într-un fel sau altul, părinţilor săi. Din misiunea individuală face parte şi rolul de părinte.

A fi părinte este o onoare dar şi o responsabilitate faţă de lumile spirituale,  parte a misiunii personale pământeşti.

Când un om vrea să conducă un automobil trebuie să înveţe, mai întâi. Face şcoală, dă examen, obţine un permis. Dar părintele? Cine-l şcoleşte? Cine-i dă diplomă de părinte? Ciudat, nu-i aşa? Copilul e viitorul nostru, ca civilizaţie, şansa ca omul să conştientizeze sarcinile fiecărei incarnări şi misiunea Pământului, şi ar trebui să dăm dovadă de responsabilitate faţă de viitorul nostru!

Omul este puternic în viaţă prin ceea ce imită şi primeşte sufleteşte până la 7 ani, prin urmarea unei autorităţi până la 14 ani, prin dezvoltarea iubirii juste până la 21 de ani.(R.Steiner-Educaţia o problemă socială-Ed. Biodin, 2006).

De regulă, părintele e foarte nepregătit şi adesea inapt pentru acest rol, pe care şi-l doreşte foarte mult, hotărât să nu facă greşelile, care s-au făcut cu el. Nu este numai vina lui, că nu este pregătit să fie părinte. În mare parte, este şi vina societăţii. Şi în ultima vreme s-au început diverse programe pentru şcolirea părinţilor. Părintele are o mare disponibiliate de a se informa şi de a învăţa orice, în legătuă cu copilul său, motivat fiind de iubirea pentru copil şi creşterea numărului situaţiilor dificile, ce apar odată cu înaintarea în vârstă, a părintelui şi a copilului.

Dar această lăudabilă disponibilitate a părintelui este fals direcţionată. Părintele îşi pune tot timpul problema: Ce are de făcut cu copilul său? Şi se gândeşte la activităţi, metode, proiecte, prin care să-l pună pe copil la treabă. Dar aceasta este numai un sfert de drum. Restul de trei sferturi se adresează părintelui.

Educaţia este un drum spre noi înşine şi mai puţin un drum pentru cel educat. Paradoxal, în aparenţă, educaţia reală este de fapt o autoeducaţie. Cunoscându-te pe tine însuţi cunoşti pe ceilalţi, educându-te pe tine însuţi, devii apt pentru a educa…

De exemplu: omul are 12 simţuri, cele 5, 6 cunoscute şi îndreptate spre lumea materială, dar şi altele precum simţul vieţii, simţul echilibrului, etc. La simţul echilibrului putem uşor observa dubla lui dimensiune: cea materială: simţul echilibrului fizic este în ureche, dar omul trebuie să dobândească şi simţul moral al echilibrului, şi aici avem fiecare mult de lucru…omul are simţul vieţii şi când se simte rău strigă: vai, mor! Dar în acelaşi timp omul are simţul vieţii, a curgerii ei, a legăturii dintre tot ce există, a logicii speciale a viului…Medicii au în mod curent experienţa diferenţei dintre un om, care vrea să trăiască şi unul care nu ţine la viaţă.

Adesea avem experienţa, că lucruri, ce păreau logice şi noi aşteptam, în mod necesar o anumită desfăşurare, anticipând un anumit deznodământ, iau cu totul altă turnură. Nu, n-am greşit raţionamentul logic, dar lucrurile au urmat logica vieţii şi legile spirituale, care nu au nimic comun cu logica pământească. Şi acesta este un simţ al vieţii.

Avem cam 40 de ani şi deodată, într-o dimineaţă privim în jur, ne privim viaţa, familia şi constatăm că totul ne este străin, că nu ne regăsim în ceea ce obişnuim să numim viaţa noastră…Suntem dezamăgiţi, ruşinaţi de ceea ce am devenit, de ceea ce an făcut cu noi şi viaţa noastră, cu idealurile noastre…Eşti dărâmat! Dar se poate să afli, cu mult înainte că la vârsta de 42 de ani, începe criza maturităţii, care durează până la 49 de ani şi se află sub semnul planetei Marte. Poţi afla în ce constă, cum se manifestă, ce poţi face? Este cu totul altceva să abordezi o criză în mod conştient!

La adolescenţă omul nu vrea, decât să se găsească, să afle cine este el. Un adolescent se simte în stare de orice, îi place să nege, să contrazică, să ignore autoritatea, fie şi legitimă. Toţi am fost adolescenţi. Toţi am trăit drama singurătăţii, toţi am simţit la 16 ani, ce înseamnă să nu fii înţeles… oare de ce, ca părinţi, nu reuşim să ne înţelegem adolescentul?

R.Steiner spune că diferenţa între un educator plictisitor şi unul iubit de copii, o face cunoaşterea reală a vieţii omeneşti văzută în întregime, adică cu cele două părţi ale ei: viaţa dintre naştere şi moarte şi viaţa dintre moarte şi o nouă naştere. În viaţa dintre moarte şi o nouă naştere luăm cu noi abilităţile moral-spirituale dobândite în incarnarea precedentă şi nu gândurile deştepte, iar sentimentele negative devin poveri ori piedici de netrecut. În viaţa dinte moarte şi o nouă naştere contează credinţa, moralitatea, gândurile vii…faptele juste.

Conştientizând acestea începem să ne preocupăm de educaţia copilului, de relaţia noastră cu el, de şcoala, pe care o alegem pentru el. În lumina acestor adevăruri, ca adulţi, avem revelaţia răspunderilor proprii întâlnirii karmice dintre părinţi şi copii. Pentru a ne orienta în mod just, e necesar ca mai întâi, să ne informăm, să cunoaştem şi apoi să aplicăm. Tocmai acest lucru îl propune Şcoala părinţilor.

Ileana Vasilescu